Cel mai recent workshop s-a petrecut în faimosul oraș de pe Bega. Descoperă momente surprinse de fotograf, o scurtă recapitulare a atelierului și idei legate de ateliere, o sâmbătă specială cu oameni frumoși.
S-a mai încheiat un weekend însorit. De data aceasta nu l-am mai petrecut la Cluj-Napoca, ci în frumoasa Timișoara, orașul care m-a fermecat și mi-a furat imaginația de astă primăvară. Bine, doar sâmbăta am petrecut-o acolo, duminică am fost toată ziua pe drumul înapoi. Însă această sâmbătă a fost cea mai intensă zi pe care am avut-o de câteva luni și datorită ei am simțit din nou că trăiesc. Intens.
Călătoria până la Timișoara
Am plecat cu trenul de la 0:30 din Cluj-Napoca. Am mers la gară pe jos, că îmi place să fac asta, și am ajuns chiar mai devreme decât mi-aș fi închipuit că se poate, pe jos, din Mărăști.
Am mers pe niște străzi pe care inițial (acasă, când am găsit traseul pe hartă, la indicațiile unui prieten) crezusem că nu le mai văzusem.
De fapt, am explorat acele străzi pierdute în noapte într-o dimineață (pe la 4) de toamnă târzie, acum un an.
Călătoria cu trenul a fost o distracție continuă până la Teiuș.
Am avut parte de niște personaje foarte amuzante: o pensionară cu chef de vorbă și care ar fi comentat orice despre orice, numai să o asculte cineva, un tânăr foarte muncitor cu aere de vedetă care lucrează în Milano și doi oameni fără pretenții și aere, cu care am râs de ce scoteau pe gură primii doi.
Am aflat că la Aiud există baie publică pentru localnici și faptul că la Borșa, în județul Maramureș, sunt oameni foarte de treabă.
Deși drumul trebuia să dureze opt ore și 17 minute, a durat cu 20 de minute mai puțin.
Adică dacă tot faci 390 de kilometri în peste opt ore, dintre care cel puțin trei ore prin câmpie, măcar să crești puțin viteza pe ultima sută de kilometri.
N-am mai mers cu trenul prin Câmpia de Vest (de la Arad la Timișoara), însă așa scuturată de un tren n-am fost nici măcar acum vreo 17 ani când mergeam cu trenul la țară prin Moldova.
Și se presupunea că pe atunci erau liniile proaste.
Introducere în teoria albinelor din satin și organza
Ajunsă la Timișoara, însă, mi-au trecut toate părerile legate de tren și călătorii și m-am bucurat de aerul curat și ușor.
Am pornit lejer spre școala unde urma să țin atelierul, verificând din când în când schița din agendă, cu străzile pe care trebuia să merg.
Școala e destul de aproape de gară și am descoperit-o ușor.
M-am împrietenit cu tanti portar care aduna frunzele prin curtea școlii (nu mi-aș fi închipuit că intră în atribuțiile portarului să adune frunzele), după ce a verificat că cine sunt și ce vreau de la școala ei este aprobat de administrație.
A venit și Ariana, la fel de simpatică în realitate ca și în scris și la telefon, și ne-am apucat de pregătiri în sala ei de clasă, împodobită cu lucrări foarte faine ale elevilor.
Participanții au venit pe rând timp de vreo jumătate de oră, vârstele au variat de la 17-18 ani până la 30-40, însă voia bună era atotprezentă.
Am fost 17 în total, între care și un tânăr fotograf care s-a ocupat doar de partea de documentare.
La final am avut vreo 20 de albine în diverse culori și combinații: clasice (corp galben cu aripi aurii), vișiniu cu bej, oranj, albastru, albastru cu mov, galben cu oranj, alb strălucitor cu galben.
La început fiecare și-a ales culorile în care vroia să își creeze albinuța.
La un moment dat mi-am dat seama că ar fi fost o idee mai bună să aduc mai multe bucăți din materialele colorate.
După o scurtă introducere în istoria tsumami kanzashi, ne-am apucat de petale, să învățăm formele de bază.
Apoi ne-am pus pe treabă cu partea cea mai ”ușoară”, aripile.
Teoria tsumami kanzashi. Aici este ilustrată o frumoasă idee venită din partea unui participant. Papion pentru el și floare de prins în păr pentru ea, din același material.
Cel mai ciudat pentru mine a fost la început, când le prezentam istoria și materialele și tehnicile de bază.
Ne-am organizat în jurul unei mese foarte lungi și aveam impresia că în capătul celălalt al mesei nu mă pot urmări.
N-am mai vorbit niciodată unui grup atât de mare de oameni, într-o situație similară, așa că aveam senzația că mă împrăștii pe acolo.
Îmi place mult mai mult să explic de aproape și să răspund la întrebări în situații concrete, așa că după introducere, am început să dau ture în jurul mesei, cu indicații pentru fiecare.
Cred că am făcut vreo douăzeci de ture în jurul mesei numai într-o direcție, însă așa am putut interacționa cu fiecare și le-am arătat în grupuri mai mici diferite elemente ale albinei.
Toată lumea s-a descurcat foarte bine, însă mă și așteptam la acest lucru, dat fiind că erau persoane cărora le place foarte mult partea de lucru manual și au venit din plăcere la atelier.
Centrul atenției a fost cățelușa drăguță a Arianei, care ne-a înseninat frunțile încruntate de concentrare și ne încălzea cu veselia ei.
Poți vedea din imagini cât de concentrată era lumea și ce albine frumoase am reușit să facem în final, însă atmosfera din acea sală de clasă va rămâne cu mine mult timp.
Niciodată nu a fost așa de frumos la școală…
Ce îmi place cel mai mult la imaginile din cadrul atelierului este faptul că David a surprins momente relaxate sau de concentrare maximă, însă fără să interacționeze prea mult cu noi.
Eu nu am fost conștientă de absolut tot ce se petrecea acolo, fiindcă fugeam dintr-o parte în alta, însă mi se par foarte amuzante momentele pe care le-am pierdut, dar le-a prins David.
Poți vedea o mare parte din ele în albumul de pe pagina de Facebook, iar restul se găsesc în arhiva din cadrul evenimentului (nu știu când/dacă expiră link-ul cu arhiva și nici dacă este vizibil celor care nu au bifat attending/maybe).
Ca feedback și impact pe termen lung, mă bucur să știu că unii dintre participanți vor mai experimenta cu tehnica pe acasă, cu materiale proprii, unii cu flacăra, unii cu pistolul de lipit.
Acest aspect mi se pare foarte important, din moment ce mergi la un workshop să înveți ceva ce te va ajuta pe viitor.
Sper ca cunoștințele pe care le transmit să poată fi folosite și în afara sferei de tsumami kanzashi.
Cu această ocazie, vreau să le mulțumesc tuturor participanților la atelier pentru bucuria și culorile pe care mi le-au adus, Arianei pentru tot sprijinul și efortul depus în organizarea acestui atelier și celor doi fotografi, David și Iulia.
O seară magnifică și pasiunea tangoului argentinan
Restul zilei a fost dedicat tango-ului argentinian și evenimentului pentru care am mers în primul rând la Timișoara (în sensul că a fost cel care m-a motivat să vreau să merg).
După ce s-a terminat atelierul și toți m-au ajutat să adun și să reorganizez sala, să rămână exact așa cum am primit-o (plus niște fragmente de panglică care trebuiau măturate), am pornit spre centru, la Hotel Transilvania, unde am întâlnit un mic grup de dansatori la milonga de zi.
Am dansat și m-am relaxat și a fost foarte frumos, cu muzica bine aleasă, potrivită pentru toate gusturile.
Apoi am încheiat seara cu o milonga magică în Bastion, unde am dansat mai mult decât la orice milonga de până acum.
Poate era atitudinea, poate era bucuria de a fi în Timișoara, cert e că ceva a determinat numărul relativ mare de invitații la dans.
După trei ore picioarele mele erau terminate, dar știu că asta înseamnă doar că e nevoie de mai mult antrenament și participare mai intensă la activitățile comunității de tango.
Peripețiile drumului înapoi merită povestite la un ceai, așa că dacă vrei să afli cum am ajuns în Timișoara la gară și de acolo la Cluj-Napoca în 13 ore, scoate-mă la un ceai sau o plimbare.
Dacă ți-a plăcut atelierul și vrei să îmi transmiți ceva, dacă știi modalități de îmbunătățire, dacă ai sugestii și impresii despre orice altceva, secțiunea de comentarii este deschisă cu mare drag.
Te mai aștept în vizită,
Andi